[Nettime-ro] Despre arta altora si a noastra:))))

[vladimir bulat <vbulat@k.ro>]

Aici e gol (I) (ERWIN KESSLER) 



Loud&Clear&Too, 
Galeria Noua, 
Academiei 15, 
7.12.2005-15.01.2006

 

Aici e gol, draga, i-a spus domnul cu sal de matase consoartei ce da sa
intre in galerie. Dar parca erau niste filme pe pereti, i-a replicat
aceasta moale. Ti-am spus ca aici nu este nici o lucrare de arta, a
precizat domnul cel inalt, impingand la loc usa grea a galeriei, dupa ce
scrutase intunericul salii, in care clipeau proiectiile video. Discutia s-a
purtat in fata la Galeria Noua, unde s-a deschis expozitia Loud & Clear &
Too, ce reuneste probabil cele mai multe nume sonore din arta video
europeana prezentate vreodata in Romania. Remarcabilul si facticele stau
laolalta aici, ca mai toate marfurile umane intr-o societate pluralista.
Fundatia Bifrons din Olanda a propus unor compozitori sa creeze muzici
adecvate genului de lucrari ale anumitor artisti. Apoi, fiecarui artist i
s-a cerut sa produca lucrari potrivite muzicii ce-i fusese destinata. La
urma, o serie de agentii de publicitate au fost invitate sa reactioneze la
productiile artistilor. DVD-ul combina rezultatele acestui cerc vicios
intr-o forma compacta. Loud & Clear & Too nu vinde aparent nimic, nici
masini, nici sampon, nici ciocolata. Proiect facut cu minte si suflet de
copywriter, Loud&Clear&Too indeamna atat publicul, cat si pe artisti sa fie
cat mai ei insisi, cat mai eticheta cu putinta, cat mai Coca-Cola in piata
McDonald?s. Proiectul Bifrons are de fapt doar o fata, aceea a consumului.
Dupa paravanul esteticului gratuit sta tejgheaua pe care este vandut
principalul produs al acestei expozitii, anume reclama facuta utopiei
publicitare, absolutului acesteia care este reclama la reclama, reclama la
ideea si mentalitatea de videoclip, la bucuria culturii reduse la brand
curat, net si inept. Procedeul este unul tipic pentru publicitate, acela de
a face ca produsul sa fie remarcat prin grotescul repugnant (si amuzant) al
abordarii. Dar juxtapunerea productiilor artistice si publicitare pe
aceeasi tema evoca puternic o practica incetatenita in interogatoriile
tuturor instantelor represive, de la Securitate la CIA, aceea de a aborda
?subiectul uman? o data de pe o pozitie dura, de catre un anchetator gen
canalie, iar apoi de pe o pozitie de compasiune, de catre un anchetator gen
duhovnic. Scopul acestor interogatorii incrucisate este doar acela de a-l
ingenunchea pe cel anchetat, asa cum scopul acestor videoclipuri
incrucisate este acela de a-l manevra pe consumatorul ezitant, prins la
mijloc intre ?uman? si ?inuman?, cele doua fatete ale aceleiasi afaceri.
Arta devine si ea, in aceste circumstante, un instrument consumist ca
oricare altul. Autopastisa ca brand de artist domina cea mai buna productie
din expozitie, filmul lui Pipilotti Rist, realizat pe melodia Lullaby,
stoarsa de catre compozitoarea Caroline Berkenbosch din miezul locurilor
comune ale video-stelei elvetiene. Filmul este o chintesenta la pret
promotional a operei lui Pipilotti Rist: e o scurta baie de galben, un
vertij extatic al camerei video ametite de inflorescenta neverosimila a
unui arbust scheletic intr-o zi rece de primavara, undeva la marginea unei
autostrazi cenusii. Ca intotdeauna in filmele sale, miracolul vine din
acceptarea fara rezerve (atat de opusa artei actuale a suspiciunii si
rezervei fata de realitate) a lumii asa cum este ea, fara filtrele
intelectualiste si fara fitele criticiste ce-i subtiaza densitatea si
adesea transforma arta intr-o cruciada blazata impotriva aparentei
demascate. Explozia de substanta din filmul galben este insa domesticita si
bine ambalata de catre productia publicitara ce o insoteste, videoclipul
produs de agentia S,C,P,F, care se prevaleaza de bine stiutul efect al
filmelor lui Pipilotti Rist asupra copiilor mici. Ca in orice actiune de
marketing tintit, ei au plasat intr-un parc de joaca un mare monitor pe
care curge baia de galben, prichindeii strangandu-se ciopor in jurul
ecranului inundat de culoare inflorita. La ora actuala, cei mici constituie
segmentul de piata cel mai dinamic si cel mai vanat de catre publicitate,
dar transformarea artei intr-un produs (inca unul) care sa vizeze,
pragmatic, apetitul lor, e mai degraba dezolant decat entuziasmant. De
senzatia de complacere comerciala in propriile locuri comune este atinsa si
cealalta productie remarcabila din expozitie, pelicula My Daughter de
Marlene Dumas, pictorita ce se foloseste de video pentru a de-dubla
imaginarul sau. Condusa parca de obiectivul nesatios si totusi bont al
aparatului, ea se plimba in jurul celei numite ?My Daughter?, o tanara
femeie deja, adormita ziua-n amiaza mare, abandonata ca o pupa in mijlocul
cearsafurilor albe. Obiectivul video nu mai este un aparat pentru ochi, ci
un organ al mintii care parcurge, cu o aviditate bine temperata, harta unui
trup atat de cunoscut si totusi atat de strain, prins in somn ca intr-un ac
ce tine fluturele in insectar. Rand pe rand, spatele ferm de animal matur
este contrapus varfului talpii ce impunge delicat cearsaful, incretindu-l
in zeci de cute, ca o pietricica ce sparge gheata subtire a voluptatii, in
timp ce drumul catre mainile pe care se odihneste capul ocoleste, intr-o
survolare lenta si voit neatenta, fesele captive in chilotii cuminti,
opacizati intr-un anume loc de un fin tampon. Hipnotizat, obiectivul se
fixeaza asupra degetului inelar, incatusat de verigheta lata, pentru ca
apoi sa treaca cu repeziciune la recuzita camerei, unde se izbeste iarasi
de un alt semn al propriei imbatraniri inscris in chiar maturitatea fiicei:
craniul caraghios, cu ochi bulbucati, parte probabila a unei adolescente pe
care inelarul incercuit de verigheta o trimite undeva in trecut. 

Celelalte productii din aceasta expozitie sunt fie onorabile (John
Armleder, Pierre Huyghe), fie nesemnificative (Anna&Bernhard Blume, Aernout
Mik). Altele, cele care tin sa instruiasca spectatorul despre ?adevarurile?
cutremuratoare ale civilizatiei de consum, sunt insa de-a dreptul penibile,
precum filmele lui Yayoi Kusama (care se teleporteaza in reclame diverse,
ca sa ne arate cat de feroce sunt ele), Candice Breitz (ce insceneaza un
fel de karaoke antropologic avandu-l ca subiect pe Michael Jackson), sau
chiar jalnice, precum filmul realizat de L.A. (Liesbeth si Angelique)
Raeven, doua gemene monozigote, a caror preocupare artistica este
travestirea si demascarea urii ce le leaga. 


Aici e plin
Dar adevarata problema ramane domnul (amator de arta) care a vazut ca
Galeria Noua este ?goala?. Ca si sotia sa, el a vazut ca sala nu era
propriu-zis goala, si ca acolo erau proiectate filme. Galeria era insa
goala de opere de arta, adica nu expunea pictura si sculptura. In acest
sens, el a avut dreptate, o dreptate valabila pentru, probabil, cel putin
70% din publicul de arta autohton, pentru care arta este ceea ce sta in
rama pe pereti. Oarecum perfid, dreptatea acestui public a aparat-o si
Depozit, expozitia recenta de la MNAC.  Tot dreptatea acestui public a fost
aparata si in paginile revistei 22 (vezi Magda Carneci, Raspuns d-lui
Kessler, 22, nr. 818). E inutila o noua analiza a acelei expozitii, dar nu
e superflua relevarea implicatiilor sale pentru publicul autohton. Depozit
este chiar expozitia pe care scrie, pentru domnul si doamna sa, ?Veniti,
cei ce cautati arta asa cum o stiti, aici este plin?. Sau, asa cum lasa sa
se inteleaga textul din 22, domnului cu sal de matase si doamnei sale
curioase li se confirma nu doar faptul ca Depozit este plin (de arta), ci
si faptul ca acolo se afla plinatatea artei, plinatatea experientei
estetice ?adevarate?, aceea facuta de-ai ?nostri? pentru ?noi?. Ca acolo se
afla nu doar valori, ci Valorile, si ca acestea ar trebui sa ne
entuziasmeze. Depozit (o expozitie profund simptomatica) este locul in care
plinul estetic autohton al ultimelor decenii straluceste in toata
goliciunea sa. Plinul acesta nu este plenitudinea sufleteasca, intrucat
expresionismul, vehiculul favorit al acesteia, n-a prea facut niciodata
casa buna cu arta romaneasca. Nici implicarea politica, sensul social al
plenitudinii ca fuziune cu masele si istoria nu face obiectul esteticii
autohtone (daca nu este luata in socoteala arta oficiala a comunismului,
prilejul unei lucrative ?alienari? a multor creatori actuali). Plinul artei
romanesti, asa cum apare el in Depozit si in reflectarile critice
favorabile, este acela al artei pline de ea insasi, statornic ingamfata-n
rama si-n iconografia canonica, de la Aman la Baba. E plinul artei de gen
(arta de gen ?arta?), cu naturi moarte sau sofisticat omorate, cu peisaje
nostalgice dupa Arcadia mahalalei, cu nuduri de patiserie si portrete de
bacanie. Este plinul unei arte pe a carei scena continua sa se confrunte,
uluitor, scoala ciucurencista (discipolii unui simplu bricoleur care a
folosit, intamplator, penelul in locul ciocanelului) si aceea babista
(urmasii unui muzeo-poligraf pios care, in lipsa unui aparat de
fotografiat, si-a copiat idolii cu propria mana). La limita, este plinul
?picturii? ca gen al picturii, al compozitiei si picturii abstracte (ba
chiar ?experimentale?), tratate ca gen artistic in sine, ca o modalitate de
a face tablou bun, cum-se-cade, nu de a aborda lumea si sensul. 

Plinul domnului cu sal de matase si al consoartei sale e un gol ferchezuit
estetic. Este arta lipsita de miza a ultimelor decenii, arta in care nu s-a
intamplat nimic altceva decat arta. E un paradis nevizitat pare-se de
cinism (ci doar de oportunism), de instrumental (ci doar de instrumentare)
sau de consumism privat (ci doar de privatiuni comuniste). Un paradis
lanced, in care s-a reusit uimitoarea performanta de a tine la distanta
propaganda oficiala comunista (uneori chiar prin practicarea ei in chip
pervers), dar si de a pune in paranteze consumismul capitalist ulterior.
Consecinta este un escapism national, estetic, aparent benign, dar la fel
de nefast ca si acela economic (ambitiile industrializarii) sau politic
(fumurile de putere regionala ale Romaniei, pentru care nici o umilinta nu
este de prisos). 

Arta aceasta ce idealizeaza notiunea de arta ne este la indemana tuturor si
de aceea ne-am obisnuit sa o tratam ca pe o evidenta, sa o consideram un
plin, in conditiile in care ea este un simplu gol ce ignora evidentele,
istoria, conflictele, durerile si placerile propriu-zise. De aceea publicul
vede drept gol elogiul consumului, al existentei ca atare, ce emana cu
atata forta din lucrari precum acelea ale lui Pipilotti Rist sau Marlene
Dumas, exemplare pentru poetica acceptarii ce domina arta contemporana
internationala. Din perspectiva plinului artei autohtone, acestea sunt
prizoniere ale civilizatiei abundentei, incapabile sa transceanda
evidentele si sa treaca intr-un spatiu mai pur, mai cult, sa-l intrevada,
de pilda, pe Atotputernicul in baia de galben de la marginea autostrazii,
si sa ne faca sa simtim un fior metafizic in asta, nu doar ?spasmul a trei
nervi abdominali?. Plinul artei noastre tinde catre altundeva, ne
transporta catre mai sus, mai bine, mai frumos, nu ne lasa prada lumii
realiste, a exploatarii, reclamei si divertismentului, ci ne propulseaza
catre idealitate, chiar daca incearca asta cu mijloacele unei picturici
ieftine ce va da bine si intr-un apartament de bloc, ca decoratiune
interioara cu pretentie de metafizica.

S-ar putea crede (si din pacate chiar se crede adesea) ca plinul cultivat
al artei noastre este semn de inteligenta. In ultimul film realizat despre
un guru al plinului estetic romanesc, Paul Neagu, un proeminent artist
britanic, afirma ca nu pricepe o iota din acel ?East European intellectual
crap?, adica din speculatiile filozofice si implicatiile culturale si
spirituale ce constituie miezul declarat al operelor artistului roman
?mare? din ultimele decenii, fie ca el se numeste Neagu, Baba sau Bernea.
Aceasta inaderenta intelectuala si culturala (nu politica, asa cum gresit
se crede) explica esecul de lunga durata al artei romanesti in Occident,
unde cultura (tipul de cultura afisata) si intelectualismul artei noastre
trec drept incultura si crasa lipsa de inteligenta, trec drept gunoi, in
termenii (un pic mai duri) ai artistului britanic. Daca arta olandeza a
secolului XVII abunda in reprezentari ale pietelor si orataniilor moarte,
ale funiilor de ceapa sau usturoi si ale papornitelor doldora, tablourile
in care apareau acestea nu miroseau insa (si nu miros) decat a parchet si
cabinet, a vesela stralucitoare, a bani, cambii si ipoteci. Dimpotriva, in
arta romaneasca de la sfarsitul secolului XX, in care abunda reprezentari
sofisticate, spiritualiste, de la ?bolti de lumina? la prapori si ingeri,
mirosul persistent al tablourilor este acela de funie de usturoi in
papornita adusa cu RATA de la tara, printre hartoape si salcami infloriti.
E mirosul dulceag si familiar al ?East European intellectual crap?, jenant
pentru ceilalti, emotionant pentru noi.
  



 



---------------------------------
Targul Online de Joburi . Participa si tu!
http://www.myjob.ro/index.php?m=jobfair




_______________________________________________
Nettime-ro mailing list
Nettime-ro@nettime.org
http://www.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro
-->
arhiva: http://amsterdam.nettime.org/